Popas pentru Suflet...

Celor ce au pierdut prea devreme un suflet drag…


"Ca veterinar, am fost chemat sa consult un caine in varsta de zece ani, numit Belker. Stapanii cainelui, Ron, sotia sa Lisa si fiul lor Shane erau foarte atasati de Belker si sperau intr-un miracol.

L-am consultat pe Belker si am descoperit ca avea sa moara de cancer. Am spus familiei ca nu se poate face nimic pentru Belker si m-am oferit sa execut procedura de eutanasie a batranului catel la ei acasa.

In timp ce stabileam urmatorii pasi, Ron si Lisa mi-au spus ca, dupa parerea lor, ar fi bine ca fiul lor de 6 ani, Shane, sa urmareasca procedura. Ei credeau ca Shane ar putea sa invete ceva din aceasta experienta.

In urmatoarea zi, am simtit familiarul nod in gat atunci cand familia lui Belker l-a inconjurat. Shane parea atat de calm, mangaind batranul caine pentru ultima data, incat m-am intrebat daca intelegea ce se petrece. In decursul a cateva minute, Belker s-a stins in liniste.

Micutul baiat a parut sa accepte trecerea lui Belker fara vreun pic de dificultate sau confuzie. Am stat cu totii pentru o vreme, impreuna, dupa moartea lui Belker, comentand cu glas tare tristul fapt ca vietile animalelor sunt mai scurte decat cele ale oamenilor. Shane, care ascultase in liniste, a spus cu glasul lui subtire:

- Eu stiu de ce.

Speriati, ne-am intors cu totii spre el. Cuvintele pe care le-a rostit in urmatorul moment m-au uimit. Nu auzisem niciodata o explicatie mai alinatoare.

El a spus:

- Oamenii se nasc pentru a invata cum sa traiasca o viata mai buna – cum e sa iubesti pe toata lumea mereu si sa fii bun, nu-i asa?

Copilul de sase ani a continuat:

- Ei bine, cateii stiu deja cum sa faca toate lucrurile astea, deci nu trebuie sa traiasca la fel de mult…"

Povestea clopoteilor de vant


"Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din China un maestru.

Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi:

- Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau?
- De la clopoteii de vant, raspunse maestrul.
- Cum asa?
- De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva… Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire…

Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara… Ba mai mult, dupa o saptamana sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara!

Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii. Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca maesrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta:

- De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii? De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine?
- Dragul meu, ii raspunse maestrul, unde ai asezat tu clopteii?
- La poarta casei mele, maestre!
- Ei, vezi? Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau… "

Ce daruri accepti?

"Langa Tokio traia un vestit razboinic Samurai, care a decis sa-i indrume pe cei tineri in budismul Zen. Se spune ca in ciuda varstei inaintate, el putea infrange orice adversar.

Intr-o dupa-amiaza, un luptator - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule - a ajuns in localitatea unde traia batranul Samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta pana cand adversarul facea prima miscare si apoi contraataca cu viteza.

Tanarul luptator nu pierduse inca nici o lupta. Auzind de reputatia Samuraiului, a decis sa-l invinga pentru a-si mari faima.

Toti studentii erau impotriva luptei, dar batranul Samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toti in piata din centrul orasului, iar tanarul a inceput sa-l insulte pe Samurai. A aruncat cateva pietre in directia lui, l-a scuipat in fata, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pana si pe stramosii sai.

Timp de cateva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batranul ramanea impasibil. La sfarsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a plecat.

Deceptionati de faptul ca maestrul primise atat de multe insulte si provocari, studentii l-au intrebat:

- Cum ai putut rabda atat de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca stiai ca ai fi pierdut, in loc sa-ti expui lasitatea in fata tuturor?

- Daca cineva vine la tine cu un dar si tu nu il primesti, cui apartine darul? intreba Samuraiul.

-Celui care ti l-a oferit, replica unul dintre discipoli.

- La fel si cu orice manie, insulta sau invidie, spuse maestrul. Cand nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat.

In viata de zi cu zi sunt nenumarate situatiile in care ne trezim prinsi fara sa vrem in tot felul de situatii nedorite.

Fiecare clipa isi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne incurca. Totul depinde de noi. Putem alege sa acceptam orice dar si sa ne lasam atrasi in jocul altora, sau sa fim selectivi… si sa acceptam doar acele daruri care ne ajuta in cresterea noastra. "

Cine moare?



"Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru. Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile"responsabile".

Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi. Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat. Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-neintotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim ofericire splendida.

Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli,inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca vafi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, furao sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simtifoame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi..."


Pablo Neruda

A!Micul print!Frumoasa poveste si cu atatea intelesuri!capitolul meu preferat e cel in care discuta cu Vulpea,capitolul XXII.Merita citita povestea,chiar si daca suntem oameni mari.de fapt,e pentru sufletul nostru scrisa.
Cine se ambitioneaza,o poate gasi aici:

http://agonia.ro/index.php/prose/149830
Eu cred ca nu e timp pierdut cititul ei.Aveam mai demult o adresa unde erau si desenele originale ale cartii,dar se pare ca nu mai exista .

If one day you feel like crying,
call me.
I dont promise that I will make you laugh,
but I can cry with you.
If one day you want to run away,
dont be afraid to call me.
I dont promise to ask you to stop,
but I can run with you.
If one day you dont want to listen to anyone,
call me.
I promise to be there for you, but also promise to remain quiet.
But one day if you call,
and there is no anwser,
come fast to see me.....perrhaps I need you!







Send this to all your friends, no matter how often you talk,
or how close you are,
and send it to the person who sent it to you.







Let old friends know you haven't forgotten them, and tell new friends you never will.







Remember.....
everyone needs a friend.

Don't ever leave the one you love, for the one you like.....
Because the one you like, will leave you for the one they love!









If you get this, it means the person who sent it truly cares!
What would I do without you my friend?

Si paianjenii plang...

"O poveste cum n-a mai fost. Interzisa, plina de pasiune, de retineri, de trairi ascunse, de vorbe nespuse, povestea lor nu are un final fericit. Finalul povestii, tot ce ramane dintr-o pasiune nebuna, plina de trairi de exceptie, ei bine, da, finalul este povestea insasi.
Canoanele vietii moderne, ale religiei si sistemul de valori, modern dar inchistat totusi in trecut, au impiedicat o continuare de vis a unei relatii incredibile intre doi oameni, care s-au iubit asa cum doar in basme se intampla.
Prin ce iese in evidenta aceasta poveste? Dincolo de faptul ca tot ce s-a intamplat este trist si dramatic, a existat o magie, o vraja nevazuta, ce i-a legat, si ii va lega si dincolo de moarte...
Poate ca se putea sfarsi cu happy end, dar atunci nu ar mai fi fost magie, ar fi fost doar o poveste ordinara, a doi oameni ce s-au iubit pana la adanci batraneti. Cunoastem cu totii legenda fructului oprit, a iubirii interzise, si totusi, dincolo de lacrimi si strangeri de mana furate, dincolo de pasiunea nebuna si scene de dragoste nebunesti, baza acestei relatii a fost, este si va fi ciocnirea intamplatoare a doua suflete pereche.
Un Big Bang al iubirii, neprevazut si fara o data precisa, violent ca o ciocnire a lumilor, cu o brutala trezire la realitate, a umplut, paradox de dragoste si suferinta, momentele unei povesti scrise cu cerneala stoarsa din suflete ranite.

E o poveste adevarata, despre El si Ea, fara siropuri, fara exagerari, o dragoste reala, cu mesaje dureroase, trairi spuse si nespuse, si care, poate, intr-o alta viata, ar fi putut fi altfel.



Ar fi putut fi o poveste tesuta cu matase alba, depanata la colturi de paianjenii lumii, fara lacrimi, doar cu extaz si fericire.



Dar acum paianjenii plang... Totul plange. Plang si El si Ea." (ICE)

Taximetristul anonim





"Acu douazeci de ani lucram ca taximetrist sa ma intretin…
Cand am ajuns la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, cu exceptia unei singure lumini la parterul unei ferestre…
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si ar pleca.
Dar am vazut prea multi oameni saraci care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa.
Deci am mers si-am batut la usa. ” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ‘40.
Langa ea avea o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-a mai locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
“Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?” intreba ea.
Am dus valiza la masina si m-am intors sa sa o ajut. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.
“Nu e mare lucru” I-am zis eu.
“Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata”
“Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat:
“Ai putea sa conduci prin centrul orasului?”
“Nu este calea cea mai scurta” am raspuns rapid.
“Oh, nu conteza” spuse ea. “Nu ma grabesc. Eu acum merg spre ospiciu…”.
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori…
“Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea. “Doctorul spune ca nu mai am mult timp…”
In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.
“Pe ce ruta ati vrea sa merg?” am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei locuiau cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si statea acolo in intuneric, contempland in tacere.
Cum prima geana de soare se arata la orizont, mi-a spus dintr-odata: “Sunt obosita… Hai sa mergem.”
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa.
Femeia era deja asezata intr-un scaun cu rotile.
“Cat va datorez?”a intrebat, in timp ce-si cauta portmoneul.
“Nimic” am zis.
“Dar trebuie si tu sa te intretii.”
“Nu va faceti griji… sunt si alti pasageri” am raspuns.
Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si am imbratisat-o. Ea m-a strans cu putere..
“Ai facut unei femei in varsta o bucurie” spuse ea. “Multumesc.”
I-am strans mana si am plecat in lumina diminetii.
In spatele meu, o usa se inchidea… Era sunetul de incheiere al unei vieti…
Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri… Pentru tot restul zile de-abia am putut vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?…
Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?…

Uitandu-ma in urma, nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata."